Stropi de melancolie…

Când ploaia îmi bate-n geam și vântul urlă de durere că soarele a dispărut, îmi lasă un gol adânc în suflet și nu știu ce balsam ar fi nevoie să-i gasesc…

Sentimentul acesta îl port cu mine în fiecare toamnă. Este ca o haină ce cere în mod imperativ să fie scoasă din dulap și îmbrăcată. Mereu arată ca nouă indiferent de anii ce tot trec peste ea.

Am încercat de nenumărate ori s-o păcălesc, s-o ascund, s-o uit într-un colț de cafenea, dar nu, nu am reușit niciodată. Își întinde aripile nevăzute și mă cuprinde însoțindu-mi pașii pe cărările acestui anotimp.

Nu-mi place toamna, nu-mi place ploaia, indiferent cât au fost și sunt ele subiecte de poezie, de roman. Pentru mine reprezintă doar goliciune, doar neputință, descurajare și tristețe.

Nu sunt precum primăvara, la care visez un an întreg, să simt cum se cere dreptul la viață de către Natură, să simt mirosul proaspăt al mării cu valuri verde smarald ce strălucesc în soarele timid…Ele mai curând îndeamnă la moliciune, corpul capătă neputință intrând într-o stare de melancolie bolnăvicioasă.

Nu mă bucură covorul frunzelor moarte ce-l calc cu pași mari în goana de a urma cotidianul. Nu mă bucură culoarea maro-arămiu a ceea ce odată a fost verde, a fost viață. Mă determină mai curând să simt că suntem simpli trecători pe aleea acestei principese ce își menține tinerețea furând-o pe a altora.

Din toamnă, singura amintire plăcută, pe care rar o mai regăsesc acum, este mirosul sobelor încinse odinioară în casa bunicilor, doar atât!

Dar până și această dragă amintire îmi aduce un val de tristețe și atunci CUM AȘ PUTEA IUBI TOAMNA? CUM AȘ PUTEA IUBI PLOAIA?

Ploaia măruntă ce cade cadențat în stropi incolori, ce te inundă până în adâncul cel mai ascuns al sufletului. Iar eu, neglijentă din fire am uitat și uit mereu să-i cumpăr un impermeabil sau măcar o umbrelă…

Dar nici măcar umbrelă nu-mi place să port și de-aș putea aș rămâne ascunsă în spatele unor geamuri mari doar să privesc. Să privesc noaptea cerul fără stele, să aud vântul cum dă târcoale, poate poate va găsi vreun locșor prin care să se strecoare…Să privesc mai apoi cum vine răsăritul aducând în carul său de aur un soare istovit și palid…Și să tot privesc această succesiune cu o cană de lapte cald în față până când primăvara va veni…

Și-n această seară cântecul meu de leagăn este interpretat de către Vânt. Îi simt puterea cu care se trântește în geamuri și cum se tot întoarce furios că acestea rămân neclintite pe poziții iar eu zâmbesc misterios din spatele lor…